Am deschis ochii si m-am trezit din nou prea arsa de soare …molesita de arsita si anxietate. Sunt tot pe barcuta in care m-am indepartat de zile bune de mal, negandindu-ma unde, cum si cat voi pluti in deriva. Nici nu mi-am dat seama cat de mult m-am indepartat de mal…in jurul meu nu vad decat apa. Nici nu mai simt daca apa e sarata sau nu, daca e rece sau potrivita, nici nu ma mai intereseaza ce pericole ar fi daca m-as lasa sa cad din barca. Nu mi-e foame, nu mi-e sete, nu mi-e frig, nu mi-e cald….as vrea sa stiu doar unde sunt. De fapt, nu ma intereseaza unde sunt….vreau sa stiu daca ma indrept spre ceva..spre orice. Valurile imi mai arunca cateva picaturi in barca… barca devine din ce in ce mai greoaie si picaturile o fac sa se clatine. De ce nu mi-e frica sa mor intr-o pustietate de apa si cer, de ce nu tip sa ma auda cineva, de ce nu vaslesc spre oricare directie care mi surade mai bine? Sunt obosita. Privirea mi se opreste asupra unei alge care pluteste mereu la suprafata apei… toate celelalte s-au pierdut in intunericul abisului. O fixez cu privirea si vorbesc cu ea. Si ea…ca si mine…e singura care pluteste fara nici o directie,fara nici un sens…fara sa-i pese. Desi suntem la fel, o vad mai libera si in aceelasi timp mai superficiala decat mine. Nu mi raspunde si aroganta ei mai sperie. Dau cu mana in apa iar undele create o fac sa se indeparteze de mine. “Du-te” ii zic. “N-am nevoie de tine”. Ma intorc cu privirea in barca dar cu ochii atintiti spre linia orizontului. E totul la fel. E monoton. E trist. E confuz. Dar nu mi-e frica. Cum am ajuns totusi aici? Nu sunt genul de persoana fara directie si totusi singurele directii concrete pe care le am acum sunt apa …si cerul. Sunt un semn de foc! Cum de m-am lasat limitata de aceste singure doua optiuni? Inchid ochii in speranta ca razele de soare o sa mi creeze o imagine mai frumoasa atunci cand o fac. Mi-a zis cineva odata ca atunci cand te uiti la soare indeajuns de mult si apoi inchizi ochii, ai cele mai frumoase peisaje chiar in fata ta. Nicidata n-am reusit sa le vad. Cu ochii inchisi, vad tot apa. Apa si cer…despartite de linia orizontului. Vreau sa nu mai existe. Vreau sa se verse cerul in mare si sa ma prinda intr-un vartej si sa ma poarte cu ele. Vreau ceva incitant! Vreau sa tresar de frica si de emotie! Dar ea e inca acolo. Daca vad linia orizontului insemna ca inca sunt pe linia de plutire, nu? Macar nu e liniste. Sunetele valurilor care se lovesc de barca mea imi amintesc de melodia mea preferata de la Beethoven, care niciodata nu mi-a sunat a sonata pentru lumina lunii si mai degraba cea mai frumoasa melodie cantata pentru soare. Insa totul e liniar….nimic nu creste, nimic nu coboara. Doar barca mea care pluteste in deriva. Incep sa adorm….am dormit atata si totusi sunt atat de obosita. N-am putere sa nu adorm. Si n-am putere sa innot. Poate data viitoare cand deschid ochii….linia orizontului nu va mai fi liniara. Somn usor, apa! Somn usor, cer! Somn usor, alga aroganta!